Teatru

Nepotu'

"Ce-ar fi să scrii o piesă depre foşti" m-a întrebat, în maşină, în drum spre Avignon, Genua (soţia mea, Eugenia Vodă, pentru neiniţiaţi). Am continuat să conduc atent - pînă la Avignon mai era drum lung şi aveam timp să-i răspund. A insistat: "Mai ales că i-ai cunoscut pe toţi..." Suna ca o provocare sau ca o obligaţie la autenticitate. Chiar: ce-ar fi? întrebarea a început să-şi producă roadele şi, din vorbă în vorbă, pînă la Avignon, "scenariul" era gata. Dar, în 2003, festivalul de teatru de la Avignon ("in") nu s-a mai ţinut: o grevă adevărată. S-a ţinut, în schimb, festivalul "off", cel neoficial: 500 de trupe care dădeau spectacole pe cont propriu în teatre improvizate, în biserici, pivniţe, poduri, apartamente de bloc, grădini, depozite şi chiar, culmea sofisticării, în săli de teatru! Aşa că, în loc să văd 50 de spectacole, cum îmi programasem, am văzut doar 28. În restul timpului, am scris o piesă, "Nepotul din America".

Important pentru mine era să scriu o partitură la înălţimea Tamarei Buciuceanu-Botez. Îi datoram asta: locuind vizavi de Tamara, toată copilăria am fixat una din porţile de fotbal în poarta casei ei. Oare textul pe care l-am scris o va face să uite bubuiturile pe care a trebuit să le suporte, inclusiv duminica, în timp ce-şi învăţa rolurile? Sper că da, altfel n-ar fi acceptat să joace.

Ca acest spectacol să se întrupeze ne mai trebuiau un regizor (Horațiu Mălăele), un partener pentru Tamara, dar şi un teatru. Asupra partenerului, am căzut de acord imediat: Şerban Pavlu, talent confirmat pe scenă, la Bulandra şi Act, dar şi în film, la Lucian Pintilie. Cu teatrul a fost mai greu... Noroc cu Teatrul de Comedie şi cu generosul lui director, George Mihăiţă, care, în urma succesului cu piesa "Poker" a mai riscat o dată. Şi cred că a mai cîştigat o dată!

Robustă ca o locomotivă germană, puternică şi violentă ca bomba de la Los Alamos, mieroasă sau mieunată, ca pisicile desenelor animate, frumoasă cât s-a putut, sperioasă şi piţigăiată, melancolică sau tandră ca filmele indiene, dansantă şi ţopăitoare, când cele de vârsta ei s-au vândut de mult resemnării, cântând în falset ca mine sau "pe bune" ca Frank Sinatra, imprevizibilă ca ziua de mâine, Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască.

Intîlnirea mea cu actorul şi regizorul Horaţiu Mălăele a constituit cea mai mare bucurie profesională. Ne-am înţeles perfect, iar ce a spus într-un interviu - că-i pare rău că m-a întîlnit atît de tîrziu - a fost un omagiu pentru mine. Îi mulţumesc că am lucrat atît de frumos. OK.

- Salut, mă! -Salut!
- Ce mai faci?
- Nasol. Tu?
- Mmm. Ce repeţi?
- Nimic. Tu?
- 0 piesă la Comedie.
- Ei, na! Cine-i regizor?
- Horaţiu.
- Care Horaţiu?
- Mălăele.
- Pe bune?
- Da.
- Cu cine?
- Cu Tamara.
- Tamara Buciuceanu?
- Da.
- Şi cu mai cine?
- Cu mine.
- Ei, na!
- Da...
- Eşti tare, mă!
- Da... -Da!
- Păi, vorbim!

Galerie foto

Caiet

Distribuţie